LECTURA 8 IUNIE 2012

TEMA LA LECTURA:pentru vineri,8 iunie 2012, de invatat o poezie si o poveste la alegere si de intocmit fisa de lectura la ambele.
Tot pentru vineri,8 iunie , la educatie plastica de colorat desenul corespunzator povestii alese de copil.


Unitatea de învăţare VII : Anotimpuri calde – ( primăvara şi vara)
1. Vasile Alecsandri, Primăvara
2. Duiliu Zamfirescu, Vara

Primăvara
Vasile Alecsandri

A trecut iarna geroasă,
Câmpul iar a înverzit
Rândunica cea voioasă
La noi iarăşi a sosit.

Dintr-o creangă-n alta zboară
Sturzul galben, aurit
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!

Turturelele se-ngână,
Mii de fluturi vezi zburând
Şi pe harnica albină
Din flori miere adunând.

Cântă cucu-n dumbrăvioară
Pe copacul înflorit,
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!





Vara
Duiliu Zamfirescu

Cu firea ei cea arzătoare
Sosit-a vara înapoi.
Toţi pomii sunt în sărbătoare,
În tei stă floare lângă floare…
E dulce vara pe la noi!

Unitatea de învăţare VIII : În lumea basmelor
1. Ch.Perault, Scufiţa Roşie
2. Fraţii Grimm, Albă ca Zăpada
3. Serghei Mihailov, Cei trei purceluşi

Scufiţa Roşie
Fraţii Grimm

A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu ştia ce daruri să-i mai facă.
Odată, bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie şi, pentru că-i şedea tare bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră de atunci Scufiţa Roşie.
Într-o zi, mama sa îi zise :
— Scufiţă Roşie, ia bagă-n coşuleţ bucata asta de cozonac şi sticla asta de vin şi du-le bunicii, că e bolnavă şi slăbită şi bunătăţile astea or s-o ajute să-şi mai vină în puteri. Da' vezi de pleacă mai înainte de a se lăsa zăpuşeala şi caută de mergi frumos şi să nu te abaţi din drum; altfel, cine ştie, de alergi, ai putea să cazi şi să spargi sticla şi atunci bunicuţa cu ce o să se mai aleagă ? Iar când o fi să intri în casă, nu uita să-i dai bunicii „Bună dimineaţa" şi vezi să nu înceapă a-ţi umbla ochii prin toate ungherele !
— Aşa am să fac ! îi făgădui Scufiţa Roşie şi-i dădu mâna la plecare.
Bunicuţa locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. Şi de cum intră Scufiţa Roşie în rariştea codrului, numai ce îi ieşi lupul înainte. Dar Scufiţa Roşie nu ştia ce lighioană rea e lupul şi nu se temu defel când îl văzu.
— Bună ziua, Scufiţă Roşie! îi zise el.
— Mulţumesc frumos, lupule!
— Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie ?
— Ia, până la bunicuţa!
— Şi ce duci acolo, sub şorţ ?
— Cozonac şi vin.Mama a făcut ieri cozonac şi-i duc niţeluş şi bunicii,care-i bolnavă şi slăbită, să mănânce şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.
— Da' unde şade bunica ta, Scufiţă Roşie ?
— Colo, în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai şi dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunişul pe care doar îl ştii! îi răspunse Scufiţa Roşie.
Lupul îşi zise în sinea lui „Fragedă-i fetiţa asta! Ce mai îmbucătură pe cinste ar fi, zău aşa! Cu mult mai gustoasă decât baba! Da' e vorba că trebuie să fiu şiret şi să ticluiesc în aşa fel lucrurile ca să pun mâna pe amândouă"...
Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Roşie şi apoi începu să-i spună cu glas mieros :
— Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi tu nici nu le iei în seamă măcar... Şi mie mi se pare că n-auzi nici ce dulce cântă păsărelele!... Atât de serioasă păşeşti pe drum, de parcă te-ai duce la şcoală şi e atât de plăcut să hoinăreşti şi să zburzi prin pădure; e atâta veselie!...
Scufiţa Roşie ridică privirea şi, când văzu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, când privi mai cu luare aminte la florile frumoase care creşteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei: „Mare bucurie i-aş face bunicii dacă i-aş duce şi-un buchet de flori proaspete! E atât de dimineaţă, că nu mi-e teamă că am să întârzii!"
Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puţin mai încolo îi zâmbeşte o floare şi mai ochioasă; alerga într-acolo şi, tot culegînd margarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul codrului.
În acest timp, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă.
— Cine-i acolo?
— Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă cu vin. Dar deschide uşa, bunicuţă!
— Apasă pe clanţă şi intră! răspunse bunica. Că eu mă simt slăbită şi nu mă pot da jos din pat.
Lupul apasă pe clanţă si intră, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap scufia, se culcă în pat şi trase perdelele.
În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de bunica şi porni degrabă spre căscioara din pădure. Şi, nu mică îi fu mirarea, când văzu uşa dată de perete.
De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniştea; totul i se părea atât de ciudat, încât îşi spuse: „Vai, doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e aşa de frică ?... Că doar altădată mă simţeam atât de bine la bunicuţa!"Şi, fără să mai aştepte, strigă :
— Bună dimineaţa !
— Dar nu primi niciun răspuns.
Scufiţa Roşie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o parte. Bunicuţa stătea întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi şi avea o înfăţişare atât de ciudată, încât fetiţa întrebă:
— Vai, bunicuţă, da' de ce ai urechi atât de mari ?
— Ca să te pot auzi mai bine.
— Vai, bunicuţo, da' de ce ai ochii atât de mari ?
— Ca să te pot vedea mai bine.
— Vai, bunicuţo, da' de ce ai mâini atât de mari ?
— Ca să te pot apuca mai bine.
— Da', bunicuţo, de ce ai o coşcogeamite gură ?
— Ca să te pot înghiţi mai bine.
N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat ş-o înghiţi pe biata Scufiţă Roşie.
După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzându-l somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întâmplă ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător. Auzi el sforăiturile şi-şi spuse : „Bre, da' tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?" Intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit acolo.
— Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân! izbucni vânătorul. De cînd te caut!
Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte : „Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână ? Poate că aş mai putea s-o scap !" Aşa că nu mai trase, ci, luând o foarfecă, începu să taie burta lupului adormit. Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că se şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei şi, când mai făcu o tăietură, fetiţa sări afară şi strigă :
— Vai, ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului!
După aceea a scos-o afară şi pe bunică. Era încă în viaţă, dar abia mai răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă nişte pietroaie şi tustrei umplură cu ele burta lupului.
Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de greu încât dihania se prăbuşi la pământ şi dădu ortu' popii.
Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă cozonacul şi bău vinul pe care-l adusese fetiţa şi pe dată se înzdrăveni. Iar Scufiţa Roşie gândind în sinea ei, parcă mustrîndu-se, îşi zise : „De-acu' înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele mamei !"

Albă ca Zăpada
Fraţii Grimm
A fost odată o împărăteasă şi într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului, în fulgi mari şi pufoşi, crăiasa sta într-un jilţ şi cosea lângă o fereastră cu pervazul negru, de abanos. Şi cum cosea ea aşa, aruncându-şi din când în când privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se întâmplă să se înţepe cu acul în deget şi trei picături de sânge căzură în zăpadă. Roşul sângelui arăta atât de frumos pe albul zăpezii, că îm¬părăteasa rămase încântată şi gândi în sinea ei: „Ce n-aş da să am un copil alb ca zăpada, roşu ca sângele şi cu părul negru ca abanosul!"
Trecu timpul, dar nu prea multişor, şi împărăteasa născu o fetiţă albă ca zăpada, roşie în obraji ca sângele şi cu păr negru ca abanosul. Şi-i dădu numele de Albă-ca-Zăpada ... După ce o aduse pe lume, împărăteasa muri.
Cum trecu anul, împăratul işi luă altă soţie. Femeia asta era cadră de frumoasă, dar nespus de trufaşă şi mândră, şi n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului s-o întreacă alta în frumuseţe. Avea o oglindă fermecată şi ori de câte ori se privea într-însa, nu uita s-o întrebe:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda răspundea:
— Măria ta eşti cea mai frumoasă din întreaga ţară!
Împărăteasa zâmbea fericită, fiindcă ştia că oglinda grăieş¬te numai adevărul.
Vezi însă că Albă-ca-Zăpada creştea şi se făcea pe zi ce trece tot mai frumoasă; şi când împlini şapte ani, era o minu¬năţie de fată: frumoasă ca lumina zilei. Şi frumuseţea împărătesei începu a păli înaintea ei.
Şi într-o bună zi, când împărăteasa întrebă oglinda:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Oglinda-i răspunse:
— Frumoasă eşti crăiasă, ca ziua luminoasă, dar Albă-ca-Zăpada e mult mai frumoasă!
La auzul acestor vorbe, împărăteasa se înspăimântă grozav şi de pizmă şi ciudă odată se îngălbeni şi se-nverzi, de ziceai că-i moartea. Din clipa aceea, ori de câte ori o zărea pe Albă-ca-Zăpada simţea că-i plesneşte fierea de ciudă; şi azi aşa, mâine aşa, până ce începu s-o urască de moarte. Pizma şi ciuda creşteau în inima ei ca buruiana cea rea şi se cuibăriseră atât de adânc, că împărăteasa nu-şi mai găsea pace nici ziua, nici noaptea, în cele din urmă chemă un vânător şi-i porunci:
— Ia fata asta şi du-o în adâncul pădurii, că nu rabd s-o mai văd în faţa ochilor!. Omoar-o şi, drept mărturie că mi-ai împlinit porunca, să-mi aduci plămânii şi ficatul netrebnicii! Vânătorul nu ieşi din vorbele împărătesei şi se afundă cu Albă-ca-Zăpada în pădure; dar când scoase jungherul de la brâu şi se pregătea să-i străpungă inima nevinovată, sărmana copilă începu să plângă în hohote şi să se roage:
— Vânătorule dragă, cruţă-mi viaţa şi-ţi făgăduiesc c-o să-mi pierd urma în sălbăticia asta de codru şi n-o să mă mai întorc niciodată acasă! Şi pentru că Albă-ca-Zăpada era atât de frumoasă, vânătorului i se făcu milă de ea şi-i spuse:
— Dacă-i aşa, fugi de te ascunde, fetiţă dragă, unde nu calcă picior de om! Iar în sinea lui gândea: „Biata de tine, până la urmă tot or să te sfâşie fiarele sălbatice! ..."
Totuşi, parcă i se luase o piatră de pe inimă că nu trebuise să-şi mânjească mâinile cu sânge nevinovat. Şi cum tocmai atunci trecea în fugă pe acolo un pui de mistreţ, îl înjunghie şi, scoţându-i plămânii şi ficatul, le duse împărătesei drept mărturie că i-a împlinit în totul dorinţa.
Împărăteasa îi porunci bucătarului să le gătească de îndată, cu sare şi tot felul de mirodenii, şi atât de neagră era la suflet, că nu se dădu îndărăt să le mănânce, încredinţată fiind că mănâncă plămânii şi ficatul fetiţei.
Biata copilă rămăsese singură-singurică în pădurea cea nesfârşita, şi era atât de înfricoşată, că privea la mulţimea frunze¬lor de pe copaci, ca şi când şi de-acolo ar fi putut să se ivească vreo primejdie — şi nu ştia în ce chip şi-ar putea găsi scăpa¬rea . . . Într-un sfârşit, începu să alerge şi gonea întruna peste bolovani colţuroşi şi printre mărăcini, iar fiarele sălbatice tre¬ceau în fugă pe dinaintea ei, dar nu-i făceau nici un rău. Aler¬gă ea aşa, cât o mai ţinură picioarele, şi-n geana amurgului dădu cu ochii de o căsuţa şi intră înauntru să se odihnească.
În căsuţă, toate lucrurile erau mititele, dar atât de gingaşe şi sclipind de curăţenie, că-ţi era mai mare dragul să le priveşti. Pe o măsuţă acoperită cu o faţă de masă albă erau rănduite şapte talere mici şi lângă fiecare taler se afla câte o linguriţă, o furculiţă, un cuţitaş şi-o cupă cât un degetar. Iar de-a lungul unui perete se înşirau şapte pătuceane aşternute cu cearşafuri albe ca neaua.
Cum era tare flămândă şi însetată, Albă-ca-Zăpada ciuguli căte un pic din fiecare taler, ciupi câte o fărâmiţă de pâine şi sorbi din fiecare cupă câte o înghiţitură de vin, fiindcă nu vo¬ia să ia toată mâncarea numai de la unul singur. Şi fiindcă se simţea grozav de obosită, dădu să se culce într-un pătuţ, dar nici unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt şi abia ultimul pătuţ se nimeri să fie pe masura ei. Fata se cul¬că în el şi adormi.
Când se întunecă de-a binelea, sosiră şi stăpânii căsuţei. Erau cei şapte pitici, care sfredeleau munţii, scormonind în mă¬runtaiele lor pentru a scoate la lumină tot soiul de metale. Ei aprinseră cele şapte lumânărele şi, de îndata ce se făcu lumină în căsuţă, işi dadură seama că cineva străin cotrobăise peste tot, fiindcă lucrurile nu se mai aflau la locul lor, aşa cum le lăsaseră la plecare. Şi atunci primul pitic zise:
— Cine a stat pe scăunelul meu?
Al doilea urmă:
— Cine a mâncat din talerul meu?
Al treilea:
— Cine a muşcat din pâinişoara mea?
Al patrulea:
— Cine a luat din legumele mele?
Al cincilea:
— Cine a umblat cu furculiţa mea?
Al şaselea:
— Cine a tăiat cu cuţitul meu?
Al şaptelea întrebă şi el:
— Cine a băut din cupa mea?
Primul pitic căuta în jur mai cu luare aminte şi pe dată văzu o mică adâncitură în pătucul lui.
— Cine s-a culcat în patuţul meu? se minună el. Ceilalţi alergară într-o goană la pătuceanurile lor şi începură să strige care mai de care:
— Şi-n pătuţul meu a stat cineva!
Dar când cel de-al şaptelea se apropie de pătucul său, dete cu ochii de Albă-ca-Zăpada care dormea în el adâncită în somn. Îi chemă pe ceilalţi şi cu toţii veniră în grabă, scoţând strigăte de uimire. Apoi iîdreptară spre Albă-ca-Zăpada lumina celor şapte lumânărele şi rămaseră s-o privească.
— Doamne, Dumnezeule — apucară ei să strige — tare frumoasă mai e copila asta!
Şi atât de bucuroşi erau, că nu se îndurară s-o trezească, ci o lăsară să doarmă mai departe în pătuţ. Iar cel de-al şapte¬lea pitic dormi câte un ceas în patul fiecăruia, şi aşa trecu noap¬tea. Când se lumină de zi, Albă-ca-Zăpada deschise încetinel ochii şi, văzându-i pe cei şapte pitici, se sperie rău. Dar ei se arătară prietenoşi şi incepura s-o intrebe cu blindete:
— Cum te cheamă, fetiţo?
— Albă-ca-Zăpada — răspunse ea.
— Şi cum se face că ai ajuns în căsuţa noastră? o mai în¬trebară ei. Atunci Albă-ca-Zăpada le povesti de-a fir-a-păr to¬tul: cum maică-sa vitregă a pus s-o omoare, dar vânătorul se în¬durase de ea şi-i lăsase viaţa, şi cum gonise toată ziulica prin pădure, pâna ce dăduse peste casuţa lor. După ce o ascultară fă¬ră să scape vreun cuvinţel din istorisirea ei, piticii îi ziseră:
— Dacă te învoieşti să vezi de gospodaria noastră, să găteşti, să faci paturile, să coşi, să speli, să împleteşti şi să ţii totul în bună rânduială şi curăţenie, apoi poţi rămâne la noi şi n-o să duci lipsă de nimic.
— Da, primesc cu dragă inimă! răspunse Albă-ca-Zăpada, şi de atunci rămase la ei.
Ea îngrijea acum de toate treburile casei, şi-n fiecare dimineaţă piticii plecau ăn munţi să scoată aur şi tot soiul de alte metale şi, când se întorceau seara acasă, găseau maâcarea gata aburind pe cuptor. Peste zi, fata rămânea singură-singurică şi, din această pricina, piticii cei buni avuseseră mereu grijă s-o povăţuiască:
— Păzeşte-te de maşteră, că n-o să-i fie greu defel să afle că eşti la noi! Şi cine ştie ce pune iar la cale! Nu cumva să laşi pe cineva să intre în casă!
Iar împărăteasa, fiind încredinţată că mâncase plămânii şi ficatul fiicei ei vitrege, se credea iarăşi cea mai frumoasă fe¬meie de pe lume. Şi într-o zi, apropiindu-se de oglindă, o în¬trebă :
— Oglindă din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară? Atunci oglinda îi răspunse:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, Dar colo, ascunsă-n munţi, Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi Şi-i mult, mult mai frumoasă!...
Împărăteasa se sperie din cale-afară, fiindcă ştia prea bine că oglinda nu minte. Şi-şi dădu pe dată seama că vânătorul o înşelase şi că Albă-ca-Zăpada era încă în viaţă.
Începu ea atunci să se frământe şi să chibzuiască în ce chip ar putea s-o piardă din nou căci, atâta vreme cât nu era cea mai frumoasă din toată împărăţia, pizma îi chinuia sufletul fără ră¬gaz şi n-avea clipă de linişte. În cele din urmă născoci ceva: îşi vopsi faşa şi se îmbrăcă întocmai ca o bătâiăa negutatoreasă, că nimeni n-ar mai fi putut s-o recunoască. Schimbată astfel la înfăţişare, o porni peste cei şapte munţi şi, într-un sfârşit, se pomeni în faţa căscioarei celor şapte pitici. Bătu la uşă şi strigă din toată puterea:
— De vânzare marfă frumoasă, de vânzare! Albă-ca-Zăpada îşi aruncă o privire pe geam şi întrebă:
— Bună ziua, tuşică dragă, da ce ai matale de vânzare?
— Marfă bună şi frumoasă! se grăbi să-i răspundă negu¬tatoreasa. Cingători de toate culorile.
Şi vicleana scoase una, împletită din mătase pestriţă. „Se vede cât de colo că-i femeie de treabă — gândi fata — aşa că n-am de ce să n-o las înăuntru! Că doar n-o fi foc!..." Trase zăvorul, o pofti să intre şi-i cumpără cingatoarea cea fru¬moasă.
— Vai, ce pocit ţi-ai pus-o, fetiţo! Ia apropie-te, să te gă¬tesc eu cu ea, aşa cum se cuvine! o îmbie cu blândeţe femeia. Albă-ca-Zăpada n-avea de unde să bănuiască c-ar paşte-o vreo primejdie şi o lăsă să-i pună cingătoarea. Dar băbuşca o încinse repede cu ea şi-o strânse atât de tare, că fetei i se tăie răsuflarea şi căzu jos ca moarta.
— Ei, de-acum n-o să mai fii tu cea mai frumoasă! hohoti împărăteasa şi o sterse repede pe uşa.
Nu mai trecu mult şi, spre seară, veniră acasă cei şapte pi¬tici. Şi cum se mai speriară, bieţii de ei, când o găsiră pe iubita lor Albă-ca-Zăpada zăcând la pământ, fără simţire, de parc-ar fi fost moartă! O ridicară de jos şi, văzând cât de strâns îi era mijlocul, tăiară în două cingătoarea. Fata prinse a răsufla iar şi încetul cu încetul îşi reveni în simţiri. Le povesti ea piticilor toate câte s-au întâmplat şi aceştia îi atraseră din nou luarea-aminte:
— Neguţătoreasa ceea nu era alta decât haina de împarateasă. Fereşte-te, barem, de-acu încolo, fată dragă, şi nu mai lăsa pe nimeni să intre când nu suntem noi acasă! Şi tare multă dreptate aveau, că femeia cea neagră la ini¬mă nici nu aşteptă să treacă bine pragul palatului şi se şi duse glonţ la oglindă şi-o întrebă:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Iar oglinda pe dată îi răspunse:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, Dar colo, ascunsă-n munţi,
Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, Şi-i mult, mult mai frumoasă! . . .
Împărăteasa rămase ca stana de piatră când auzi asta şi simţi că-i năvălşste tot sângele-n cap, ca un vârtej, de câtă spaimă şi mânie clocotea în ea. Va să zică, tot nu scăpase de Albă-ca-Zăpada, tot vie era netrebnica asta!.. . „Ei bine, de data asta m-oi strădui să născocesc ceva fără greş, ca să-ţi vin de-a bine-lea de hac!"
Şi cum la farmece şi vrăji n-o întrecea nimeni, haina de împărăteasă meşteri un pieptene otrăvit. După aceea îşi schimbă hainele şi lua înfăţişarea unei bătrâne gârbovite de ani. Şi iaraşi o porni peste cei şapte munţi, la cei şapte pitici cărunţi.
Ajungând ea la căsuţa lor, ciocăni în uşa şi strigă:
— Marfă bună de vânzare, marfă bună! Albă-ca-Zăpada căta afară pe geam şi spuse:
— Vezi-ţi de drum, femeie, că n-am voie să las pe nimeni înăuntru!
— Da de privit, cred că ai voie să priveşti, nu-i aşa? ... Şi scoţând pieptenele cel otrăvit, îl tot plimba pe sub ochii fetei. Atât de mult îi plăcu pieptenul, că Albă-ca-Zăpada se lăsă amăgită şi deschise uşa. După ce se învoiră din preţ, bătrâna o mo¬mi cu cele mai dulci vorbe:
— Ia vino încoa la baba, să te pieptene, ca să fii şi tu o dată pieptănată ca lumea!... Biata Albă-ca-Zăpada nu se gândi la nimic rău şi se lăsă pieptănată. Dar de-abia îi trecu băbuşca pieptenele prin păr, că otrava şi începu să lucreze prin toate madularele, arătându-şi puterea ucigătoare şi biata copilă căzu jos, fără viaţă.
— Acu s-a sfârşit cu tine, frumoasa frumoaselor!... rânji la ea femeia cea haină, şi-n timp ce se grăbea să se îndepărteze de acele locuri, sufletul ei negru clocotea de-o bucurie drăcească. Dar spre norocul fetei, înserarea coborî curând şi cei şapte pitici sosiră acasă. De îndata ce-o văzură pe Albă-ca-Zăpada zăcând fără viaţă, bănuiră că maştera trebuie să fi pus iar ceva la cale şi, cercetind copila cu grijă, dădură peste pieptenele cel otrăvit. Cum i-l smulseră din păr, Albă-ca-Zăpada îşi veni în fire, ca şi când ar fi dormit numai niţeluş, şi prinse a le povesti cele întâmplate. Dimineaţa, piticii o sfătuiră din nou să fie cu ochii în patru şi să nu mai deschidă uşa nimănui, fie ce-o fi, şi apoi se duseră la treburile lor.
In ăst timp, împărăteasa ajunsese la palatul ei şi, asezindu-se în faţa oglinzii, se grăbi s-o întrebe:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda îi răspunse ca şi altădată:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, Dar colo, ascunsa-n munţi, Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, Şi-i mult, mult mai frumoasă! . . .
Auzindu-i spusele, împărăteasa începu să tremure toată şi să clocotească de minie. „Netrebnica asta trebuie să moară, chiar de-ar fi să plătesc moartea ei cu preţul vieţii mele!" Se strecură apoi într-o odăiţă dosnică, în care nu călca picior de om, şi amestecă de ici, amestecă de colo, până ce plmădi un măr otrăvit. La înfăţişare, mărul era nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte, şi rumen pe alta, că oricine l-ar fi văzut i se trezea numaidecât pofta să-l mănânce. Dar cine ar fi apucat să muşte numai o dată din el zile multe nu mai avea şi cădea mort pe loc. După ce sfârşi de meşteşugit mărul, împărăteasa işi boi faţa şi se îmbrăcă în straie de ţărancă. Şi schimbată ast¬fel, trecu peste cei şapte munţi, grăbindu-se să ajungă la căscioara celor şapte pitici. Aci bătu la uşă, dar Albă-ca-Zăpada scoase capul pe fereastra şi spuse:
— Nu pot lăsa pe nimeni să intre, că nu-mi dau voie piticii !
— Altă pagubă să n-am! răspunse ţăranca. Slavă domnului, găsesc eu muşterii pentru merele mele! Da până una-alta, hai de ia şi tu unul, că nu-i pe bani! . . .
— Nici nu mă gândesc să-l iau — răspunse Albă-ca-Zăpada — n-am voie să primesc nimic.
— Ce, te temi să nu mori cumva otrăvită? . . . strecură ea, cu viclenie, întrebarea. Fii pe pace, copiliţo! . . . Iaca, tai marul in doua: bucata asta rumena maninc-o tu, iar pe cealaltă oi manca-o eu.
Dar vezi că mărul era cu mestesug făcut, că numai partea cea rumenă era otrăvită. Alba-ca-Zapada râvnea de nu mai putea să guste o dată din măr, şi, când o văzu pe ţărancă muscând din el, nu mai putu răbda şi, întinzând mâna pe fereastră, luă jumtatea cea înveninată. Dar n-apucă să-nghită decât o îmbucătură, că şi căzu jos fără suflare. Împărăteasa îi aruncă priviri ca de fiară şi, beată de bucurie, strigă printre hohote de râs:
— Albă-ca-Zăpada, roşie ca sângele şi neagră ca abanosul, de-acu piticii n-or mai putea să te învie! ...
Plecă de acolo cât putu de repede şi, când ajunse la palat, întrebă iar oglinda:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi deodată auzi vorbele după care tânjise atât:
— Măria ta e cea mai frumoasă din intreaga ţara!
Abia acum îşi găsi liniştea inima ei cea pizmaşă, pe cât poa¬te fi liniştită o inimă pizmaşă. În faptul serii, când piticii se întoarseră acasă, o găsiră pe Albă-ca-Zăpada zăcând pe jos, fără pic de suflare. Era moartă ca toţi morţii. O ridicară, căutând să vadă dacă nu găsesc vreun lucru înveninat, îi desfacură cingătoarea, o pieptănară, o spălară cu apă şi cu vin dar totul fu zadarnic. Copila cea dragă era moartă ca toţi morţii şi moartă rămase! . . . Atunci o aşezară pe o năsălie şi, strângându-se toţi şapte în jurul ei, plânseră amar şi-o jeliră trei zile încheiate.
Vrură după aceea s-o îngroape, dar fata arăta atât de frumoasă, de parcă s-ar fi aflat doar în somn, şi-n obraji a.vea aceiaşi bujori roşii dintotdeauna, aşa că piticii nu se îndurară s-o coboare în pământ.
— Nu, în adâncul cel negru al pământului nu o putem coborî! Ar fi mare păcat! . . . grăiră care mai de care şi, aşternându-se pe muncă, îi făcură un sicriu de cleştar, ca să poată fi văzută de oriunde te-ai uita la ea. O culcară apoi înăuntru şi deasupra îi scriseră numele cu slove de aur, precum şi că a fost fiică de împărat. Apoi urcară sicriul pe-un vârf de munte, de-l asezară acolo, şi de fiecare da¬tă rămânea câte unul de veghe. Vietăţile pădurii începură a ve¬ni şi ele s-o jelească; mai întâi se arătă o buhă, apoi un corb, şi-n urma acestora, o hulubiţă. Şi aşa rămase Albă-ca-Zăpada multă, multă vreme în sicriul ei de cleştar şi nimic nu-i ştirbea din negrăita ei frumuseţe. Părea că-i vie şi doarme, că era tot aşa de albă ca zăpada, de roşie ca sângele şi cu părul negru ca aba¬nosul.
Şi s-a întâmplat ca un fecior de crai să se rătăcească în pă¬durea aceea şi, dând peste căsuţa piticilor, să le ceară găzduire peste noapte.
A doua zi, când o porni la drum, văzu sicriul din creştetul muntelui şi pe frumoasa Albă-ca-Zăpada şi citi ce sta scris deasupra, cu slove de aur. Şi cum privea ca vrăjit şi nu se putea desprinde de locul acela, începu a-i ruga pe pitici:
— Daţi-mi mie sicriul şi-o să vă dau în schimb tot ce vi-o pofti inima!
Dar piticii îi răspunseră:
— Nu ţi-l dăm nici pentru tot aurul din lume.
Dacă văzu aşa, feciorul de împarat îi rugă cu şi mai multă stăruinţă şi ardoare:
— Atunci înduraţi-vă şi mi-l dăruiţi, că de când i-am zărit chipul, nu mai pot trăi fără ca s-o văd pe Albă-ca-Zăpada. Şi v-asigur c-o voi cinsti mereu şi-o voi păzi ca pe făptura care mi-e cea mai scumpă pe lume!
Auzindu-l cu cât foc vorbea, inimoşii pitici se îndurară de el şi-i dăruiră sicriul. Feciorul de împărat îşi chemă slugile şi le porunci să ia coşciugul pe umeri şi să-l urmeze. Şi cum mer¬geau ei aşa, se întâmplă că unul dintre slujitori să se poticneas¬că de-o buturugă şi, din pricina zdruncinăturii, bucăţica de măr pe care o înghitise Albă-ca-Zăpada îi sări afară din gâtlej. O clipită doar să fi trecut şi domniţa deschise ochii, ridică usurel capacul sicriului şi se scul în capul oaselor. Şi era din nou vie., de parcă s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
— Vai, doamne, unde mă aflu? strigă ea nedumerită.
Cu ochii râzând de bucurie, feciorul de împărat se apropie de dânsa şi-i spuse:
— Cu mine eşti, cu mine! ...
Şi-i povesti toate câte s-au întâmplat. Iar la sfârşit, adăugă :
— Îmi eşti mai dragă decât orice pe lumea asta şi, de te-ai învoi să mă însoţeşti la curtea tatălui meu, bine-ar fi, că ard de dorinţa să-mi fii soţie.
Albă-ca-Zăpada ce era să mai spună, că şi ei îi căzuse drag . .. Porni împreună cu el şi făcură o nuntă de se duse vestea, cu mare alai şi voioşie.
La nuntă o poftiră şi pe maştera cea haină, că de, tot o socoteau un fel de rudă . . . După ce s-a gătit ea cu veşmintele cele mai de preţ, s-a apropiat de oglindă şi a întrebat-o:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda pe dată i-a răspuns:
— Frumoasa eşti, craiasa, ca ziua luminoasă,
Dar tânăra domniţă e mult, mult mai frumoasă! ...
Atunci drăcoaica de femeie începu să blesteme de ciudă şi să urle ca scoasă din minţi, şi deodată simţi că i se face frică, dar o frică atât de îngrozitoare, că nu ştia ce să mai facă şi-ncotro s-o apuce. La început se codi să meargă la nuntă, dar, se gândi că trebuie neapărat s-o vadă pe tânăra împărăteasă.
Şi de cum păşi în sala tronului, dădu cu ochii de Albă-ca-Zăpada şi, recunoscând-o, înlemni de spaimă şi rămase ţeapănă. ca o mumie.Spaima pusese stăpânire pe toată făptura ei; din pricina asta, împărăteasa se urâţea văzând cu ochii. Şi atât de pocită se făcu, că nici ea singură nu mai cuteza să se privească în oglindă. Îşi luă lumea în cap şi o ţinu tot într-o goană, până se pierdu în adâncul pădurii sălbatice, ca să-şi ascundă acolo urâţenia. Şi de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vadă şi nimeni nu mai ştiu ceva despre soarta ei.
Iar Albă-ca-Zăpada trăi în bucurie şi fericire, împreună cu tânărul împărat, şi, dacă n-or fi murit, cu siguranţă că mai trăiesc şi-n zilele noastre ...

Cei trei purceluşi
Serghei Mihailov

Au fost odată ca niciodată trei purceluşi care trăiau împreună cu părinţii lor. Deşi erau încă purceluşi, ei crescuseră îndeajuns ca să pornească în lume, să-şi găsească norocul.
Au plecat ei de acasă şi au mers ce au mers până ce primul purceluş s-a simţit tare obosit. Tocmai atunci a trecut pe lângă ei un om cu o căruţă plină de fin, iar primul purceluş le-a zis fraţilor săi:
- Eu mă opresc aici. Fânul este uşor şi moale ca să-mi fac o căsuţă cum îmi place.
Şi ceilalţi doi fraţi l-au îmbrăţişat şi au plecat iar la drum. La un moment dat, al doilea purceluş s-a simţit obosit şi văzând trecând pe lângă el un om cu căruţa plină de lemne, i-a spus fratelui lui:
- Lemnul acesta este numai bun pentru căsuţa mea aşa că mă opresc aici.
Cel de al treilea purceluş şi-a continuat drumul până a ajuns la un pietrar, care făcea piatră de construit. Purceluşul s-a gândit că piatra este cea mai potrivită ca să-şi facă o căsuţă rezistentă, aşa cum era şi el.
Noaptea, în timp ce primul purceluş s-a aşezat confortabil în patul lui de fân, a auzit un zgomot afară. S-a uitat prin pereţii de paie ai căsuţei şi a început să tremure de frică, căci afară era un lup mare şi flămând. Lupul a început să-l roage pe purceluş să-i deschidă uşa, dar la refuzul purceluşului a tras aer puternic în piept şi a suflat peste căsuţă. Finul a zburat în toate părţile, iar purceluşul, profitând de neatenţia lupului, a luat-o la fugă spre casa celui de-al doilea purceluş.
A doua seară, în timp ce cei doi fraţi se aflau la masă, au auzit zgomot afară. S-au uitat prin fereastra căsuţei de lemn şi s-au îngrozit când au văzut pe lupul cel mare şi flămând. Lupul a început să-i roage să deschidă uşa, dar la refuzul purceluşilor, a tras aer puternic în piept şi a suflat peste căsuţă. Căsuţa de lemn a rămas aproape neclintită. Dar când lupul a încercat şi a doua oară să sufle peste căsuţă, lemnele au zburat în toate părţile, iar cei doi purceluşi au profitat de neatenţia lupului şi au luat-o la fugă spre casa celui de al treilea purceluş.
Seara următoare, cei trei fraţi îşi încălzeau picioarele la focul din sobă. Au auzit un zgomot afară şi s-au îngrozit de frică când l-au văzut pe lupul cel mare şi mai flămând ca niciodată. Lupul a început să-i roage să deschida uşa, dar la refuzul purceluşilor, a tras aer puternic în piept şi a suflat peste căsuţă. Dar căsuţa nu s-a dărâmat. Lupul a încercat şi a doua, şi a treia oară, dar tot degeaba, căsuţa a continuat să rămână neclintită. Enervat peste masură şi epuizat de atâta suflat, lupul s-a căţărat pe acoperişul casei şi şi-a dat drumul în căsuţă pe coş. Între timp, însă, purceluşii, văzând că nu au nici o scăpare, au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apă. Când lupul s-a căţărat pe coş, apa era fierbinte, când a început să coboare de-a lungul coşului apa clocotea, iar când a ajuns jos, a aterizat direct în ceaunul cu apa fiartă. Urlând de durere, lupul a luat-o la fugă prin căsuţă şi apoi a tâşnit prin perete direct spre pădure, de unde nu s-a mai întors niciodată.
Ştiindu-se în siguranţă de acum înainte, purceluşii au construit o altă casă, mai mare, cu pereţii din piatră, cu masa şi dulapul din lemn şi cu pături din fân moale. Era cea mai bună casă din lume şi ei au trăit în ea fericiţi pentru totdeauna.